Cafea, Giotto, marmură de Rima

Se spune despre mine că pun prea multă pasiune dacă cred în ceva sau cineva. Se spune că sunt prea sensibilă. Și se mai spune că sunt nepermis de atașată de trecut. Nu m-au deranjat niciodată aceste etichetări, în schimb mă deranjează teribil oamenii care au izgonit frumosul din viața lor. Și timpul irosit în dialoguri care nu duc nicăieri. De aceea am decis că e momentul să nu mă mai mulțumesc cu orice tip de socializare. Viața e prea scurtă pentru a-mi permite luxul să mă plictisesc. Așa am ajuns să interacționez cu oameni creativi și originali.

Despre Magda primeam feedback-uri pozitive de la mama. Din păcate când ajungeam la părinții mei eram mereu pe fugă. Abia reușeam să vizitez persoanele dragi. Îmi propuneam să o cunosc, dar parcă nicidată nu era momentul.

Doream să îmi transfer fiica la o altă școală. Pentru a fi admisă era necesar să susțină o diferență la limba italiană. Aveam nevoie de cineva care să o mediteze. Să învețe într-o vacanță de vară ce alți copii au studiat la școală în câțiva ani. Mama mi-a spus că Magda este persoana potrivită. Trăise în Italia un timp, știam că e psiholog, dar… nu era profesor de italiană. Am omis un lucru important. Fiica mea, Mihaela, și Magda rezonau admirabil. Așa am cunoscut-o. Timp de 2 luni, de 2 ori pe săptămână, se întâlneau pentru lecțiile de italiană. Fară să pretindă nimic în schimb. Mihaela a luat examenul, iar eu nu bănuiam atunci ce loc va ocupa Magda în inima mea. S-a instalat acolo definitiv prin sprijinul emoțional acordat mamei atunci când tata s-a îmbolnăvit și mai ales după decesul lui. Îmi doream să-mi fac timp pentru ea. Să-i arat cât o prețuiesc.

La ultima vizită în orașul natal mi-am propus să nu mai amân. Să ne vedem la o cafea. Invitația era pentru Magda. Soțul ei este destul de solicitat cu afacerea proprie așa că nu am extins invitația. Lucrurile au luat-o însă într-o altă direcție decât cea proiectată inițial. Am fost „convocați”, împreună cu soțul meu, la curte acolo unde Claudiu are atelierul de lucru. Nu sunt o pasionată a ieșirilor de acest gen, dar mi-am spus că e momentul să mă împrietenesc cu natura. Să mă bucur de vremea de afară. Cu siguranța eu și Magda vom găsi subiecte comune. Am ajuns într-un loc unde m-a întâmpinat o explozie de verde, o stare de liniște și un sentiment de siguranță pe care le-am pus pe seama energiei ambientului. Nu-mi puteam desprinde privirea de la gazonul terenului de tenis. Îmi venea să-mi arunc pantofii și să mă plimb desculță prin iarbă. Mi-a părut rău că nu-mi luasem cu mine cartea pe care o citeam. Ar fi ieșit ceva frumos pentru Instagram.

În timp se îmi savuram cafeaua și dialogul curgea, mă gândeam că Magda și Claudiu au trăit un timp în Italia. Și-au clădit o viață acolo. Financiar prosperau. Între timp se născuse fiul lor Ștefan. Și au decis să revină în Romania. A fost momentul să întreb: „De ce v-ați intors?” Răspunsul venit din partea lor m-a năucit. Mi-au răspuns amândoi în același timp. „Pentru învățământul românesc”. Așa că și-au făcut bagajele, au luat copilul, au lăsat viața care începea să se contureze cu precizie acolo și au venit acasă. Unde au luat-o de la zero. Între timp învâțământul românesc a suferit modificări majore. Nu i-am auzit să spună că le pare rău de hotărârea luată. Poate că pe undeva regretele există, atât că oamenii aștia sunt prea ocupați să schimbe ceva în domeniile în care activează. Uneori cu un centimetru, alteori mai mult. Depinde de împrejurări și de calitatea oamenilor cu care intercționează.

Magda este psiholog. Asta explică deschiderea și modul ei de a vedea lucrurile. Însă este atipică pentru România. Nu mai spun pentru un oraș de provincie. Am cunoscut în București omologi de ai ei nepermis de rigizi, deși trăiesc într-un oraș mare. Este surprinzător modul cum vorbește despre copiii de la școală. Găsește calități acolo unde alții văd numai defecte, știe să dea aripi într-o țară în care sunt atât de mulți cei care au „doctorate” în a le reteza, valorizează, motivează și încurajează indiferent de părerea celor din jur. Sunt cazuri în care intențiile ei sunt interpretate greșit. Merge mai departe și nu se lasă copleșită. Suferă enorm când un copil este pus la zid fără nici o șansă de ajutor.

Claudiu a ales să continue afacerea pe care o avea în Italia. Îi place sculptura și-l iubește pe Mighelangelo. Mi-a plăcut asta. Mulți admiră tablouri și pictori, despre sculptură și sculptori se vorbește mai puțin. În Italia a vizitat muzee, capele, catedrale, ateliere, în general cam tot ce se poatea vizita pentru a-și șlefui simțul estetic. Cum educația este un bun care nu se devalorizează, Claudiu a ales să investească în cursuri care i-au facilitat evoluția profesională. Afacerea lui are succes și în România. Îmi povestea modul în care a ales să reușească: nu a ajuns în față denigrând pe alții, aruncându-se la jugulara unui rival sau lingușind oameni importanți care să îi aducă contracte substanțiale. A făcut-o în stilul lui. Un drum ceva mai lung, dar cu nopți liniștite. Fără ascensiune peste noapte. Fară luminile rampei. Fără mașini de lux. Cu aceași parteneră de viața de 18 ani și centrat pe ce vrea să realizeze. I-a ieșit. Pentru că are o încredere extraordinară în el.

Soarele apunea. Vântul împrăștia servețele de pe masă. Seara se furișa tiptil odată cu răcoarea. Mi-am pus sacoul pe umeri și am realizat că trecuse vreo 5 ore. Ne era foame. Ne-am continuat dialogul la un restaurant. Nimic opulent în arhitectura locației. Fără conversații stridente în jur. Cadrul potrivit pentru Claudiu să ne spună despre proiectele în care este implicat. La asta a adăugat bonus povești despre oameni speciali cu care intra în contact: pasionați de arhitectură, iubitori de artă, dornici să protejeze patrimoniul cultural al acestei țări. O lume în care casele vechi sunt restaurate, frumusețea detaliilor este apreciată, o lume în care frumosul este protejat, dar mai presus de toate o lume în care trecutul și prezentul conviețuiesc cu eleganță.

Magda și Claudiu activează în domenii diferite, dar au pasiuni comune – iubesc arta. Magda mi-a vorbit de Giotto. Cunoșteam pictura lui Giotto, dar de la ea am aflat că Giotto a fost mai întâi… păstor. Cimabue, maestrul lui, l-a descoperit pe câmp în timp ce păzea oile. Impresionat de precizia liniilor cu care baiatul desena pe piatră l-a luat cu el la Florența. Astăzi omenirea întragă se extaziază în fața ciclul de fresce dedicat vieții Fecioarei Maria de la Capella Scrovegni din Padova.

Claudiu mi-a vorbit despre marmura de Rima. Dacă de Giotto am auzit despre marmura de Rima nu. Am pus o întrebarea inteligentă credeam eu: Ce culoare are? Știam de celebra marmura de Carrara albă cu striații gri-albăstrui folosită în sculptură. În Romania cea mai cunoscută este marmura de Rușchița care variază de alb, roz pâna la cenușiu. (Câți știu că marmura noastră a fost folosită la restaurarea Domului din Milano? Sau că vulturul din Birolul Oval de la Casa Alba este sculptat în marmură de Rușchița. Că a fost utilizată și la construcția vilei din Monte Carlo a lui Michael Schumacher.) Am deviat încercând să demonstrez că aveam ceva cunoștințe în domeniu, dar cu toate astea nu auzisem în viața mea de marmură de Rima.

Claudiu mi-a explicat ca marmură de Rima este marmură artificială. Am realizat că am văzut în multe locuri suprafețe acoperite cu acest finisaj interior, dar eram convinsă că este marmură naturală. Un truc pentru a le deosebi: marmura naturală este rece, marmura de Rima este caldă. Nu va lăsați păcăliți indiferent de ce vi se spune. Testați singuri. E simplu nu? Mă tem că de acum încolo am să ating toate suprafețele de marmură dintr-o locație.

În România o putem admira la: Ateneul Roman, Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, M.N.A.R, Catedrala Sf. Iosif, Primăria Capitalei, Palatul de Justiție, B.N.R, Athenee Palace, Carul cu bere. Locuințe: Monteoru, Vernescu, Turnescu.

În lume: Franța, Germania, Imperiul Austro-Ungar, Suedia, Norvegia, Elveția, Olanda, Romania, Rusia, Bulgaria, Spania, Maroc și Algeria.

Doi meșteri italieni Pietro și Giovanii Axerio au primit comenzi în România în sec. al XIX-lea. Veneau din Rima un sat la granița cu Elveția. O localitate foarte mică, dar cu o istorie fabuloasă. Rima este locul unde au apărut maeștrii marmurei artificiale: Axerio, De Toma, Vitto, Dellavedova. Acest tip de marmură se regăsește în palate regale, catedrale și reședințe nobiliare. Acum nu mai este la modă. Pe vremuri era un finisaj interior solicitat de cei care aveau gust și bani. Ca tehnică de preparare se realiza dintr-un amestec din ipsos, apă și adeziv. Pasta rezultată era completată cu pigmenți care îi dădeau culoarea. Aici se vedea desăvârșirea artei celui care întroducea culoarea. Apoi se așeaza orizontal, se lasa să se întărească iar la final se aplica pe suprafața dorită. După uscarea completă începea lustruirea cu pietre din ce în ce mai fine. Marmura artificială este cunoscută încă din sec. al XVI-lea folosită în mod special în arta barocă.

În lume există din ce în ce mai puțin specialiști în marmură artificială. De aceea, de multe ori patrimoniul decorativ stă în așteptare până se poate face restaurarea suprafețelor cu profesioniști. Puțini știu însă că în România există un om care a avut contact direct cu lumea marmurei artificiale. Nu este din București ci trăiește într-un oraș de provincie. A făcut cursurile chiar în Rima cu urmașii uneia dintre familiile care altădată colindau Europa înfrumusețând-o cu meșteșugul lor. Pe site-ul afacerii lui se afla o fotografie făcută în atelierul unde a fost inițiat în tainele preparării marmurei artificiale. Claudiu este deținătorul secretelor unei meserii uitate pe care a ales să o aducă acasă… în România.

Eu am aflat despre el și marmura de Rima la o cafea. Cea mai lungă din viața mea. Conversația a decurs în 2 acte alunecând în zona artei și oamenilor care militează pentru frumos. Un intermezzo despre copii, școală, profesori asezonat cu ceva politică de către domni ne-a proiectat rapid în cotidian. Trecut și prezent!

Sursă fotografii Ateneul Roman: bucharestdailyphoto.ro

Sursă fotografii fresce Giotto aici și aici