După 20 de ani

23414258_2029097697334228_2059295518_n

Pentru astăzi pregătisem un alt articol la care am renunțat. De ce? Pentru că m-am revăzut cu Alina o fostă colegă de facultate. După 20 de ani. Încercam să facem asta de 1 an și în sfârșit ne-a ieșit. Astrele s-au aliniat perfect de data asta. Ne-am  întâlnit în față magazinul Unirea. Am trecut pe lânga ea. Asta pentru că eu mă uitam după persoana care credeam eu că a devenit. Ori în fața mea stătea Alina cu același zâmbet pus pe șotii, dar în variantă mai sofisticată. Wow! Același zâmbet care prevestea acum 20 de ani că scoate un as din mânecă, că urmează o surpriză sau că acea zi va decurge diferit.

Cu Alina hoinăream prin parcuri, colindam librăriile, mergeam la film, la teatru și inventariam magazinele periodic. Probam tot ce ne plăcea. De obicei tot ce era mai scump. A fost un exercițiu stilistic care ne-a învățat să apreciam calitatea nu cantitatea. Atunci am realizat că o haina bine croită e ca rama unui tablou.  Te pune în valoare pe tine. Timpul minim petrecut într-un magazin era de 2 ore. Nu cumpăram nimic. Ne cam flutura vântul prin buzunare. Iar când o facem timpul se dubla, pentru că trebuia să găsim perechea perfectă de blugi, cureaua perfectă, bluza perfectă. Știam că am reușit când întorceam capete după noi sau când ajungeam la facultate și erau întrebate: cum le găsiți, de unde?

Cu Alina m-a „reperat” controlorul fără bilet. Era prima dată când făcem asta. Și ne-au prins.  Ne-au dat jos. Au început cu amenințările. M-am aplecat la urechea ei, am luat-o de mâna  și i-am spus: fugi!  Și am fugit din fața de la clădirea nouă de la ASE până în Romană. La 20 pare simplu. Atât ca noi eram cocoțate pe tocuri. Normal că ne sufocam de râs. Ești nebună și eu m-am luat după tine! De atunci n-am mai urcat într-un mijloc de transport fără abonament.

Cu Alina în mașina 300 discutam că e vital să îți găsești nuanța perfectă de ruj. Deodată îmi spune: Uite-l pe Dan, tocmai a coborât! Dan prietenul meu de atunci, soțul meu astazi. Inutil să mai spun că nuanța perfecta de ruj a dispărut total din precuparile mele. Muream de ciuda că nu-l văzusem. Alina râdea în hohote, iar mie îmi venea să o strang de gât. Atunci nu exista telefon mobil, așa că a trebuit să ajung acasă la Alina să îl pot suna să-i spun. Am mai avut parte de o repriză de râs de data asta din partea lui.

Cu Alina am petrecut o vacanță la mare, iar ultimile zile acasă la ea, undeva pe lângă Constanța. Parinții ei au fost drăguți și au organizat o escapadă la Gura Portiței. Eram extaziată, nu vroiam să ratez nimic. Atât că soarele acelei zile și plimbarea cu vaporașul mie mi-au venit de hac. Am ajuns acasa cu insolație amândouă, iar eu am descoperit atunci că am rau de mare.

Eu și Alina avem o caligrafie frumoasă. Așa ca toată lumea ne cerea cursurile să le tragă la xerox. În scurt timp au renunțat. Motivul, unul foarte simplu. Pentru că noi aveam propriul cod de prescurtări. De cele mai multe ori o pagina de-a noastra reprezenta cam 3 pagini fără prescurtari. Imi amintesc de un coleg care nu s-a uitat pe cursuri până în sesiune. La examen mi-a spus. Normal că voi sunteți  relaxate și reușiți să scrieți tot, iar noi înnebunim! Bineințeles că noi leșinam de râs. Am remediat situația. Curajoșii care ne mai cereau cursuri primeau și o foaie atașată cu „prescurtările”.

Cu Alina am fost prietenă în primii ani de facultate. Și într-o zi m-am supărat pe ea. Acum când scriu asta nu mai știu exact motivul rupturii. Am stat ceva timp bosumflată pe ea. Când m-am căsătorit am avut măcar decența să o invit. Pentru că îmi doream să fie lângă mine. Și a venit. Am făcut petrecerea într-o garsoniera unde stăteam cu chirie, cu vreo 35 – 40 de colegi care sincer nu știu unde au încăput. Uitasem de asta, mi-a amintit ea într-un mesaj pe whatsapp. Și mi-a spus că a fost frumos. Cu simțul umorului caracteristic a adăugat: acum se fac de la grădiniță petreceri la restaurant.

În timp ce stateam la Carturești Carusel la ceainărie și povesteam am avut senzatia că m-am întors în trecut. Că timpul s-a opritîn loc, că suntem iarăși noi două la o terasă bucurându-ne de de soare, un suc și că nu trebuie să-l mai suportam pe profesorul acela plictisitor. Alina de acum are din Alina de atunci: simțul umorului, dar mai rafinat, un stil vestimentar bine definit, dar mult mai sofisticat, timiditatea s-a transformat în timp de reflecție. N-am încercat o sesiune de shopping. Promit să o facem draga mea! In cele mai exclusiviste magazine. De acolo cu siguranța vom pleca fară nimic, asta după ce vom înnebuni tot personalul și vom proba tot ce ne place. Ne-am schimbat, eu am devenit mai înțeleaptă, Alina mult mai curajoasă. Am râs, am plâns, am depănat amintiri, dar la final am realizat un lucru: nu ne-am modificat scara de valori.   Poate că mai renunțăm câteodată la tocuri, dar niciodată la standarde înalte.

În timp ce vorbeam cu ea îi urmăream mâinile cu o manichiură impecabilă care repetau aceleași gesturi de acum 20 de ani. Un inel masiv de argint îi punea în evidență degetele fine. La un moment dat și-a răsucit o șuviță de păr. Acum se transformase într-un un gest rafinat care îi pune în evidentă mainile, dar mai ales pieptănătura. Punctul ei forte. Atunci proceda așa când învăța pentru un examene. Era ceva involuntar. Părul Alinei. Ca să ajungă la coafura de azi a trecut prin mainile unor stiliști și a unei întâmplări de care îmi amintesc cu drag. Părul ei împosibil de creț, rebel, unic. Mereu îi spunem cât e de norocoasă. Până într-o zi când ne pregateam să mergem la teatru cred. Avea părul lung. Iar peria pur și simplu refuza să își facă treba. Lasă-mă pe mine, te rog! Credeam că e nervoasa că nu și-l poate aranja cum dorește. Surpriză! Părul Alinei avea mai multă personalitate decât noi 2 la un loc. Am renunțat întinzându-i peria. Mă tund nu mai rezist! Avea dreptate, era momentul pentru o schimbare. Am mers împreună la coafor. De acolo am ieșit cu o altă Alina, părul scurt îi punea perfect trăsăturile în evidență, iar ochii au căpătat o strălucire pe care înainte nu o aveau. Strălucirea aceea nu s-a pierdut. E acolo și azi.

Nu știu cum a plecat Alina de la această întâlnire. Eu știu că am plecat zâmbind. Înainte să ne despărțim am intrat într-o librarie de unde am cumparat 2 carnete mici identice, cu o copertă ilustrată haios. I-am daruit unul. Pentru timpurile când ne cumpăram în facultate aceleași rechizite, pentru timpurile când individualitate nu statea în haine ci în atitudine, pentru insolatia cu care ne-am molipsit amândouă la Gura Portiței, pentru timpurile acelea fără griji când eram preocupate doar să ne lărgim orizontul cultural, să ne șlefuim personalitatea, să ne rafinăm inteligența, să ne luam examenele, când grijile însemnau sesiune și cam atât, cand problemele se rezumau la o manichiură nereușită, când dramă era sinonimă cu un un examen picat.

Dupa 20 de ani am revenit în trecut și a fost o placere, draga mea!

 

Un gând despre &8222;După 20 de ani&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s